Informații de interes din partea Bibliotecii
Bibliotecar - Cătălinoiu Cristian
POVESTEA PLICULUI CARE ÎŞI CĂUTA SCRISOAREA
Biblioteca este locul în care sunt adunate laolaltă, prin intermediul cărţilor, toate poveştile omenirii, de la cele vizualizate (albume de artă, albume foto) sau imaginate (beletristica ― romanele, nuvelele, povestirile, poeziile, piesele de teatru), până la cele datorate cercetărilor. Istoria, ştiinţele exacte ― matematica, fizica, biologia chimia, astronomia etc.― se regăsesc printre disciplinele aflate în bibliotecă ce reuşesc, prin limbajul propriu, să ne transporte în lumile gândirii umane, lumi caracterizate uneori de precizii impresionante, alteori tributare deducţiilor, aproximărilor, interpretărilor. Mai nou, arhivele electronice şi bazele de date contribuie şi ele la completarea universului de minuni pe care-l adăposteşte biblioteca, ajutându-ne, adeseori, să nuanţăm şi să lărgim cunoştinţele noastre din orice domeniu.
Biblioteca adăposteşte, aşadar, poveşti nenumărate care aşteaptă, răbdătoare, să ajungă la cunoştinţa noastră. Şi pentru că timpul fiecăruia este limitat şi, adeseori, lăsăm să se strecoare pe lângă noi frumuseţile lumii, fiindcă preocupările care ne solicită atenţia sunt multiple şi, de multe ori, se poticnesc în aspecte strict practice, biblioteca şcolii vă va oferi pe acest blog, poveşti interesante răsărite din filele cărţilor. Vom inaugura, prin urmare, o rubrică nouă, „Poveştile bibliotecii”, prin intermediul căreia sperăm să vă relaxaţi puţin, să vă delectaţi şi să vă îmbogăţiţi cunoştinţele, înfruptându-vă din frumuseţile atât de neaşteptate care definesc lumea noastră. Dar cum corect este ca să amintim sursele de informare, fiindcă, folosindu-le fără menţionarea lor, un asemenea gest ar semăna cu un furt, fiecare imagine (fotografie) adăugată poveştii va fi însoţită de menţionarea sursei de unde provine. De asemenea, la fiecare sfârşit de poveste voi adăuga cîteva titluri de cărţi din care am preluat informaţiile. Aşa este corect, pentru a nu fura munca altora, ci pentru a o folosi doar în ajutorarea propriei noastră munci, plus că, având voi la îndemână adrese electronice şi cărţi (fie ele în format clasic sau electronic), puteţi, de vreţi, să citiţi mai mult despre subiectele amintite în poveşti.
Continuând, oarecum, ideea corespondenţei ca mod de comunicare de la distanţă, prezentată în două postări de pe facebook-ul şcolii, vom afla aici cât de departe în timp se întinde această posibilitate de comunicare prin corespondenţă. Fiindcă, deşi aparent nu ne foloseşte direct, cunoaşterea a ceea ce a fost înainte este hotărâtoare în privinţa a ceea ce ne determină să realizăm acum şi în viitorul apropiat. Voi, elevi, corespondaţi acum cu ajutorul mesajelor electronice, prin intermediul calculatoarelor, laptopurilor, tabletelor, smartphone-urilor ş.a.m.d. Este o comunicare instantanee, posibilă oriunde în lume (cu siguranţă, comunicaţi în timp real şi cu rude şi prieteni aflaţi în alte ţări, atât scriptic, prin mesaje scrise, cât şi video). Ei bine, comunicarea prin corespondenţă, adică prin mijloace materiale care să conţină, de obicei sub formă scrisă, informaţii de orice fel, este atât de veche, încât putem spune că se pierde în timp. Sau ..., putem aproxima o perioadă, o vreme în care au început oamenii să corespondeze în scris, după descoperirile arheologice. Aceste descoperiri, dând la iveală lucruri ascunse în pământ de milenii, ne oferă imagini importante ale civilizaţiilor, ale popoarelor care au trăit pe Pământ acum mii de ani, de la care am moştenit lucruri, obişnuinţe şi cunoştinţe pe care nici nu le bănuim.
După cum ştiţi, astăzi scrisorile sunt trimise închise în plicuri, pe care sunt consemnate datele expeditorului(numele şi adresa), adică ale celui care a trimis scrisoarea şi ale destinatarului, cel care trebuie să primească scrisoarea ce îi este destinată, adresată. Poşta este instituţia care se ocupă de preluarea acestui tip de corespondenţă, scrisorile. Serviciile poştale, mai mult sau mai puţin organizate, au şi ele o vechime apreciabilă, Persia lui Darius I (sec. VI î.Hr.) având o reţea densă de staţii de schimbare a cailor, necesare bunei funcţionări a serviciilor poştale. Staţiile respective aveau rolul de a înlesni deplasarea cât mai rapidă a celor care purtau corespondenţa, mesagerii de ieri, azi deveniţi poştaşi. Aceştia, la fiecare staţie, schimbau calul obosit cu unul odihnit, putând astfel să-şi continue drumul, până ce nevoia de odihnă îi obliga şi pe oameni la o întrerupere a „călătoriei”, spre refacerea forţelor proprii. În romanul „Cei trei muşchetari”, poate cea mai cunoscută scriere a lui Alexandre Dumas, eroii cărţii apelează la asemenea servicii ale staţiilor de cai de schimb, încercând să ajungă la destinaţie (Anglia) cât mai repede, pentru a transmite un mesaj din partea reginei Franţei. Această cursă „poştală” a muşchetarilor, generată de transmiterea cât mai rapidă a unui mesaj, va fi transpusă şi în film, Les trois mousquetaires : Les ferrets de la reine (Cei trei muşchetari: Eghileţii reginei), coproducţie franco-italiană din 1961 (eghilet însemnând şnurul purtat la anumite uniforme militare, având capetele îmbrăcate în metal).
Figura 1 — Bulă (sferă) de lut inscripţionată având imprimate obiectele pe care le conţinea (1)
Sursa: https://sites.utexas.edu/dsb/tokens/from-accounting-to-writing/
Ei bine, plicul de corespondenţă a apărut cu mult înainte de utilizarea serviciilor poştale organizate (şi chiar a... scrisorii), el având, iniţial, rolul de a păstra în siguranţă elemente ale unor mesaje... economice. Primele plicuri cu astfel de rol aveau formă de... bile, fiind confecţionate din lut uscat la soare. Aceste bile aveau în interior minuscule obiecte din argilă de forme geometrice diferite (pătrate, cuburi, piramide, conuri). Pe pereţii bilelor erau inscripţionate sigilii nescrise şi figurile geometrice existente în interior. Astfel, cercetătorii şi-au dat seama că bilele reprezentau un sistem de numerotare, destinat probabil circulaţiei informaţiilor. La mari distanţe, oamenii îşi comunicau bunurile de care dispuneau şi pe care erau dispuşi să le comercializeze, astfel încât au găsit modalitatea să închidă figurile geometrice — lucrurile numerotate — în sfere de argilă (bilele), întocmai cum mai târziu plicurile de argilă închideau şi consfinţeau contractele sumeriene. Era ca şi cum, astăzi, în relaţiile comerciale dintre doi afacerişti, unul îi trimitea celuilalt o listă cu mărfurile pe care le are la vânzare. O corespondenţă de afaceri, deci. Doar că azi se foloseşte e-mail-ul, atunci se foloseau bilele/bulele de lut.
Figurile geometrice reprezentau, de fapt, marfa şi cantitatea: câte oi, capre, cereale, „kilograme” (măsuri) de fructe avea spre vânzare cel care trimitea mesajul cu ajutorul bulelor de argilă. Conform cercetătorilor, conul, sfera și discul plat reprezentau trei măsuri de cereale: mici, mai mari, foarte mari, iar tetraedrul însemna o unitate de muncă (un om / o zi), ceea ce presupunea că această corespondenţă de afaceri informa, deopotrivă, despre marfa în sine, despre plăţile datorate cantităţilor şi felurilor de mărfuri, precum şi despre costurile avute cu mâna de lucru.
Figura 2 ― Bulă (sferă) de lut inscripţionată având imprimate obiectele pe care le conţinea (2)
Sursa: https://sites.utexas.edu/dsb/tokens/tokens/
După ce au descoperit scrierea (primii în lume), sumerienii, cei care foloseau bilele de lut drept plicuri de corespondenţă comercială, au fost tot întâii din lume care au folosit plicul pentru scrisoare. Cum societatea lor ― şi scrierea de asemenea! ― s-a dezvoltat în jurul activităţilor legate de producerea/obţinerea celor necesare traiului, fie că era vorba de canalele de irigaţie organizate într-un adevărat sistem, numărarea şi organizarea bunurilor existente, calcularea taxelor şi realizarea de liste ale acestora, sumerienii au găsit necesar să-şi protejeze inclusiv corespondenţa legată de aspecte comerciale. Aşa că, pornind, probabil, de la experienţa bilelor de argilă care adăposteau informaţii preponderent contabile, au inventat plicul propriu-zis, care avea rolul de a proteja şi autentifica un document, de obicei un contract între părţi.
Figura 3 — Act cuneiform şi plicul de siguranţă
Sursa: http://coeurdelhistoire.tumblr.com/post/71046567327/artpropelled-cuneiform-letter-from-baghdad
Documentul, scris în cuneiformele specifice Mesopotamiei, avea la sfârşit aplicate nişte sigilii (peceţi) aparţinând părţilor contractante, eventual martorilor şi, neapărat, scribului, persoanei specializate care scrisese contractul. Fiecare sigiliu era însoţit de numele posesorului. Plăcuţa de argilă moale pe care fusese scris contractul se lăsa la soare, spre a se usca şi a nu mai putea astfel adăposti alte eventuale rânduri scrise. Pe o altă tăbliţă de argilă, mai mare, moale şi ea la început, se copiau întocmai contractul, numele celor implicaţi, se aplicau apoi sigiliile personale (foarte interesante aceste sigilii, o să vă povestesc altădată despre unicitatea lor istorică ... şi influenţa lor asupra societăţilor viitoare, inclusiv asupra celei de azi). A doua plăcuţă de lut, moale fiind, se aplica în jurul primei tăbliţe, ca un plic în jurul unei scrisori. Prin uscare, devenea rigidă, de nemodificat. Cine voia să verifice autenticitatea unui contract (chiar şi după secole!, în cazul, să zicem, al verificării unei posesii de bunuri funciare ― pământ, locuinţe), spărgea cu grijă plicul păstrând intacte toate elementele scriptice, apoi compara textul de pe plic cu cel din interiorul acestuia, la fel numele şi peceţile. Orice fals era astfel eliminat, fiindcă nimeni nu putea avea pecetea altcuiva şi, cum orice scrisoare şi plicul aferent, aveau aplicate ― fiecare! ― mai multe peceţi, ele trebuia să fie identice, cele din scrisoare cu cele de pe plic.
Figura 4 ― Act cuneiform şi plicul de siguranţă ― în partea stângă (jos) se observă semnăturile, sub forma unor sigilii/ştampile dreptunghiulare
Sursa: https://www.ancient.eu/image/7218/cuneiform-tablet-with-envelope-from-alalakh/
Egiptenii au folosit şi ei scrisori pentru corespondenţa de la distanţă. Doar că, la ei, scopul scrisorilor nefiind doar comercial, ci şi, să-i zicem, cotidian, de informare asupra unor evenimente sau necesităţi legate de rutina zilnică, scrisoarea a devenit mai puţin pretenţioasă, nemainecesitând măsurile de precauţie pe care le presupunea plicul. Evident, a contribuit la aceasta şi suportul de scriere, papirusul, realizat din fibră vegetală, deci uşor de purtat de la o persoană la alta. Astfel că egiptenii, putem spune, au realizat circulaţia curentă a corespondenţei, scrisorile fiind realizate, preponderent, pe bucăţi (fâşii înguste) de papirus rămase de la ajustarea marilor foi de papirus pe care erau scrise textele importante, fie ele religioase, administrative sau literare.
Figura 5 — Scrisoare (hieratică) pe papirus, cu destinatarul pe verso
Sursa: https://archive.org/details/mma_letter_written_in_hieratic_script_on_papyrus_544847
Textele întinse pe foi întregi de papirusuri, rulate apoi în suluri, aveau scrierea direcţionată în rânduri orizontale, doar o faţă a papirusului fiind completată. La scrisoare, în schimb, scrierea curgea în rânduri verticale, pe ambele feţe, dacă era necesar, fiind folosite caractere hieratice, adică formele simplificate ale hieroglifelor. Epistola era apoi împăturită, iar pe partea exterioară erau trecute numele expeditorului şi destinatarului. Extremităţile scridorii erau legate cu o aţă, pe care se imprima sigiliul expeditorului. Mesagerul era un emisar special, în cazul actelor oficiale, scrisorile cu caracter particular fiind duse la destinatar de un om de încredere al expeditorului.
Figura 6 ― Scrisoare (hieratică) pe papirus
Sursa: https://www.metmuseum.org/art/collection/search/545445
Vedem astfel că, în funcţie de suportul scrierii şi de rolul ei, corespondenţa a beneficiat, iniţial, de protecţia şi siguranţa plicului, spre a renunţa mai apoi la acesta, scrisoarea fiind doar semnată şi sigilată, din datele pe care le avem despre corespondenţa în Antichitate. La fel s-a petrecut şi mai târziu, în perioada medievală, când scrisorile nu cunoşteau plicul. Împăturite, semnate şi sigilate de expeditor (doar cei de o condiţie socială mai bună ştiau a scrie, de aici rezultând existenţa sigiliilor personale), ele erau emise destinatarului de un mesager de nădejde.
Figura 7 ― Scrisoarea lui Neacşu, recto (faţă)
O astfel de scrisoare ne ajută să încadrăm oarecum, în timp, utilizarea frecventă a limbii române, în forma ei asemănătoare cu cea de azi, ea fiind redactată la început de veac 16 (1521). Este vorba, după cum unii dintre voi ştiţi, de Scrisoarea lui Neacşu, o epistolă cu rol de informare, adresată magistrului (primarului) braşovean, în care un anume Neacşu din Câmpulung îl avertiza pe partenerul de afaceri braşovean despre mişcările trupelor otomane plecate din Sofia, capitala de azi a Bulgariei, spre a traversa Dunărea.. Scrisoarea se păstrează în Arhivele Naţionale din Braşov, sigiliul ei fiind, din păcate, pierdut.
Figura 8 ― Scrisoarea lui Neacşu, verso (spate), cu numele expeditorului şi destinatarului scrise în cerneală şi cu urmele peceţilor care „securizau” scrisoarea
Învăţăm din orice, astfel încât orice sursă de informare ne poate ajuta întru cunoaştere. Ştim, aşadar, din sursele documentare oferite de arhive şi de colecţiile personale aflate în custodia bibliotecilor şi chiar muzeelor (Muzeului Literaturii Române, de pildă), despre modalitatea de corespondenţă medievală, cea amintită anterior: epistole semnate şi pecetluite de expeditor, acesta beneficiind de o poziţie socială bună, care îi permitea să înveţe a scrie şi citi, precum şi a poseda şi utiliza sigiliul (pecetea) cu care să-şi „întărească” (semneze) documentele de orice fel. Aflăm însă, din surse alternative, culturale ― cinematografice, în cazul de faţă ― că, în anumite societăţi, scrierea era o îndeletnicire răspândită şi în clasele sociale cele mai de jos. Într-un film al reputatului regizor japonez Akira Kurosawa, Yojimbo (Garda de corp), realizat în 1961, un simplu ţăran trimite o scrisoare unui samurai. O secvenţă de film, de câteva minute, ne oferă o informaţie preţioasă: scrisul era cunoscut şi utilizat, în Japonia medievală, la nivelul întregii societăţi. De asemenea, observăm cum se purta corespondenţa în modul nepretenţios al sferelor oficiale: scrisoarea, redactată pe o faţă, avea pe verso numele expeditorului şi destinatarului, fiind apoi împăturită într-un mod propriu (doar japonezii au inventat şi „origami”, arta hârtiei pliate în variate forme), cu un soi de nod care să nu permită desfacerea accidentală a scrisorii, pe parcursul trecerii acesteia prin mâinile mesagerilor.
Figura 9 — Scrisoare japoneză medievală
Sursa: Captură film „Yojimbo” (1961), regia: Akira Kurosawa
Aşadar, în Evul Mediu plicul nu era utilizat, părând a fi o invenţie (sumeriană) dată uitării. Epoca modernă l-a readus spre folosinţă, chiar înainte să fie descoperite minunile imaginate de mesopotamieni. Impunerea tot mai multor categorii sociale în viaţa politică, economică şi socială a societăţilor a făcut ca scrisoarea, corespondenţa în ansamblu, să devină un lucru firesc şi des utilizat, aşa că s-a renunţat la sigilarea scrisorilor, simpla semnare a acestora fiind de ajuns. Totodată, confidenţialitatea necesară corespondenţei şi fireasca protejare (materială) a scrisorii au „generat” plicul, astfel încât secolul 19 a beneficiat din plin de scrisoarea în plic. Evident, în multe cazuri, deloc formale, scrisoarea avea rolul telefonului de mai târziu şi al mesajelor actuale de pe smartphone. Era, pur şi simplu, mijlocul prin care cineva care ţinea o seară literară, spre exemplu, îşi invita cunoştinţele la respectiva întrunire culturală prin mijlocirea unei foiţe de hârtie pe care se specifica succint rostul şi data invitaţiei. De asemenea, scurte informări cu caracter politic sau de altă natură se realizau tot cu ajutorul scrisorii.
Figura 10 ― Invitaţie la o mică petrecere, nelipsită de muzică
Sursa: Arhivele Naţionale Sibiu
În România, elitele politice şi culturale foloseau adesea, pentru o astfel de corespondenţă particulară, limba franceză, limbă de circulaţie internaţională până după cel de-al doilea război mondial. O dovadă în acest sens o putem regăsi în corespondenţa maioresciană din arhivele sibiene, două din scrisori prezentându-vi-le aici.
Figura 11― Informare asupra unei legi votate în Parlamentul României
Sursa: Arhivele Naţionale Sibiu
Şi aşa s-a ajuns, în timp, de la plicuri de lut şi peceţi la parola e-mail-ului propriu, pentru protejarea corespondenţei, şi de la figurine şi tăbliţe de lut la ecranul calculatorului sau telefonului. Înainte de a ne sfârşi periplul prin lumea corespondenţei, să mai amintim că aceasta oferea, uneori, mesaje ale disperării. Ştim din literatura de aventuri despre bileţelele din sticlă utilizate de naufragiaţi, în speranţa că cineva, vreodată, le va găsi mesajul şi îi va salva de la pieire sau, ca pe Robinson Crusoe, de la singurătate. Ei bine, mesaje ale disperării, încercări de sabotare a uitării au folosit şi condamnaţii politici. Deunăzi (de curând, adică), în peretele Cazinoului din Constanţa, clădire aflată în plin proces de restaurare, s-a găsit o bucată de hârtie de ciment, ascunsă acolo mai bine de jumătate de secol. Pe hârtie erau scrise câteva rânduri, mărturie pentru viitor, pentru cei care, aflând-o, să nu uite numele câtorva din cei pe care regimul politic i-a condamnat, de fapt, pentru libertatea lor de gândire. Mesajul, redat astăzi de toată presa, este acesta: „Acest Cazinou este lucrat de către deţinuţii politici din anul 1951, luna 31 Decemvrie, condusă de Arhitectul Joja Constantin. Echipa de stucatori condusă de Rusu A. Ioan, Botoş Dumitru jud Arad, Jercău Constantin, Ciscău Gheorghe, Coraş Ionel, Sava Nicolae, Pop Ioan, Vlădescu Ilie, Hosu Petre, Hosu Ghegor, Anastasiu Ştefan, Gorbovan Gh., Bamer Fidel şi Morton Iuliu” (cf. https://www.mediafax.ro/social/surpriza-la-cazinoul-din-constanta-ce-au-gasit-muncitorii-in-subsol-si-mesajul-asuns-in-peretii-cladirii-19123395). De data aceasta, plicul scrisorii nu a mai fost nici de lut, nici de hârtie, ci de zidărie. O suferinţă ascunsă aproape 70 de ani, ieşită la iveală spre a ne reaminti despre clipe nefaste ale trecutului care e bine să fie cunoscute, spre a nu fi repetate. La fel cum bine este să înţelegem că trecutul este cel care ne-a construit prezentul şi, într-un fel, ne-a pregătit pentru abordarea mijloacelor la care să apelăm pentru a ne clădi viitorul pe care ni-l dorim.
Figura 12 ― Scrisoare pe un petic de sac de ciment a unor deţinuţi politici
Note bibliografice:
ANDRONESCU, Şerban, Cadmos – Scurtă istorie a scrisului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966
DANIEL, Constantin, Civilizaţia asiro-babiloniană, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981
DANIEL, Constantin, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1976
DANIEL, Constantin, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983
GIOVANNINI, Giovanni, De la silex la siliciu – Istoria mijloacelor de comunicare în masă, Traducere din limba italiană de Emilia Cosma, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989
HERING, Elisabeth, Povestea scrisului, Traducerea din limba germană de Mariana Şora, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu